Adèle Caffè

Oricât ai încerca să te ascunzi, păcătosule, nu vei reuși. Ea te va găsi, pe tine și păcatele tale, și, crede-mă, nu va avea milă. Nimeni și nimic nu scapă nepedepsit. Ți se va plăti cu aceeași monedă. Eu am aflat cât de tare doare când m-a durut și pe mine, și m-am învățat minte (sau nu). Știe ce faci, inocentule. Ea știe și cât te dăruiești, pentru bine. Și cum evoluezi, și ce om ești. Orice bunătate merită răsplătită pe măsură. Eu am aflat cât de bine se simte când am simțit la fel, și sunt recunoscătoare. Totul ajunge la ea, pentru a lua atitudine. Pentru că ea înseamnă acțiune. Karma poate fi la fel de dezgustătoare precum răul făptuit și la fel de dulce precum binele făcut. Ea nu uită cine ești, nu uită ce ai făcut, ci rămâi acolo, pe lista de așteptare a răsplății. Uneori se întâmplă târziu, după cum urmezi, alteori, ești o prioritate. Cititorule, cântărește-ți acțiunile cu cap, căci tot cu cap vor fi cântărite la returnare.

Tu, om venit de printre mințile sclipitoare, nu știai, că ai de-a face cu o visătoare? Cu un cosmos plin de stele reci și calde, care stau ba în întuneric, ba în lumină, depinzând de tine. Căci, de tine s-a legat. Dar că își imaginează basme, nu ai observat? Că tu îi ești prințul, care cu iubire, blestemul a dezlegat... Ai reușit să îi pătrunzi în inimă atât de adânc, și să o vindeci din rădăcini... Nu cred că ai vrea să prindă din nou mărăcini... Nici ea nu vrea... ba chiar, îi este frică. Dar ce să mai zică... se teme să nu fie rănită încă o dată, deci nu mai îndrăznește, ci așteaptă... Să vadă că este destul de importantă, și îngrijită, și... neuitată. Vrea să vadă că îți pasă, că-i oferi atenție și, poate nu o mai apasă gândul de a nu mai fi... acel gând identic. Apreciază orice gest romantic, orice surpriză gândită matematic... sau deloc. Îi place până și acel moment de șoc, când credea că nu mai e, dar este, totul ca într-o adevărată poveste. Și, cu mintea ei de vi...

„Nepăsarea e ca un virus”... Am auzit asta undeva, și, a sunat atât de adevărat... suntem atât de înconjurați de nepăsare... Trecem atât de indiferenți unii pe lângă alții, fără să ne dăm seama că, orice interacționare cu alt om ne arată o altă pagină, sau altă carte, cu o altă poveste. Dar noi alegem dacă vrem sau nu să o scriem. Am putea asculta atâtea povești, și să învățăm din ele... dacă ne-ar păsa. Nu ne pasă ce spun oamenii despre noi... ori ne pasă prea mult. Vrem stilul nostru și să fim noi înșine, orice ar spune alți oameni. Și totuși... parcă am schimba ceva la noi când este vorba de o persoană câtuși de importantă din viața noastră... Ne pasă sau nu îndeajuns de mult de tragedia cuiva încât să ne punem în locul persoanei respective, să ne întrebăm „Oare dacă pățeam eu asta, ce mă făceam?”, și poate să vedem o soluție, și... să fim lângă acea persoană, să o ajutăm. Fiindcă... ne pasă. Sau doar un banal moment, care ar face ziua mai buna cuiva. Altora nu le pasă de no...

Revin cu un alt citat din „Jane Eyre”, pe care l-am resimțit din plin foarte mult timp. Chiar și acum, în unele privințe, mă mai întreb asta... „De ce trebuia să fiu mereu asuprită, mereu acuzată, condamnată pentru totdeauna? De ce nu puteam niciodată să mulțumesc pe nimeni? De ce era așa zadarnic să câștig bunăvoința cuiva?” Este atât de derutant, de neplăcut, să vrei binele oamenilor din jur, iar ei să nu vadă asta, ci doar că îți bagi nasul. Crește în tine anxietatea... Și deja îți era greu să apropii pe cineva de tine, știu, cititorule, că uneori, chiar să pornești o conversație cu cineva constituie un efort, darămite să îți faci prieteni. Am avut parte de asta atâta vreme, și știu cum este să simți că nu faci parte din nimic, că nimeni nu se apropie de tine cât ai nevoie, ci mereu mai puțin. Chiar dacă întâmplător, afli necazul cuiva, și, pentru că ești o persoana bună și empatică, vrei să o ajuți, te întrebi dacă să o faci sau nu, pentru că nu știi care va fi reacția ei. ...

Dorul face parte din gama noastră largă de sentimente, pe care trebuie să învățăm să le stăpânim. Uneori reușim, uneori nu, și ne lăsăm pradă dorinței. Ne este dor de momente, de persoane, de locuri, sau chiar de alte sentimente și simțuri. Uneori, dorul ne roade. Și ne putem gândi atât de mult timp la ceea ce ne lipsește... la cine ne lipsește... Poate vrem să retrăim anumite momente, prime momente, perioade... Să stăm cu anumite persoane, acele persoane... Iar asta pentru că ținem atât de mult la ele, încât parcă devin o necesitate. Deși, uneori, a ne fi dor de ceva nu înseamnă că trebuie să avem acel ceva înapoi. Pentru că inima știe ce vrea, însă mintea știe ce trebuie, iar pentru asta trebuie să existe un echilibru între cele două; atunci când ne dorim ceva ce știm că ne face rău, să reevaluăm asta, până ajungem la concluzia corectă. În timp, vom vedea care e aceea și care este rezultatul așteptării. Omule, știu că îți este dor, tuturor ne este dor. Și, uneori, atât...

Iubitorule... ai grijă de inima ta, căci este atât de fragilă... Precum cristalul. Și, nu toată lumea o poate mânui... doar cei la fel de delicați ca și tine. Cei care înțeleg pe deplin profunzimea înțelesurilor ei. Doar ochii blânzi pot privi prin prisma inimii tale și doar atingerile fine, atente, pot asculta ceea ce are ea de spus. Iar păstrată atât de armonios, devine atât de prețioasă... O inimă curată îți poate arăta lumea înconjurătoare așa cum poate nu ai mai văzut-o, îți oferă o vedere atât de clară, luminoasă, în culori vii, radiante, iți arată zâmbetele reale ale altor inimi curate de cristal, citite din priviri. Tot ea îți va scoate în evidență și alte sunete, decât cele pe care le auzi zi de zi, superficiale, toxice. Îți redă din muzica ei profundă, melodioasă, fără prea multe cuvinte. Îți oferă atingeri grațioase, mângâieri delicate pe pielea ta atât de pățită... Te face să te simți special. În mâinile persoanei nepotrivite, scăpată, crăpată, nu-și pierde doar ea fr...

Muritorule, nu trăiești o infinitate, știi prea bine că ai zilele numărate. Ai un timp la dispoziție să te împlinești, să-ți descoperi adevărata fericire, să te descoperi pe tine înainte să te pierzi pentru totdeauna. Iar pentru asta trebuie să îți deschizi mintea și inima. Află că lumea este într-o continuă schimbare, nimic nu va rămâne niciodată la fel, nici domeniile științifice, tehnologia, stilul de viață, oamenii, tu. Evoluția este prezentă permanent, și până și ea este schimbătoare, când mai rapidă, când mai lentă, pozitivă sau negativă, iar tu nu poți face nimic în privința asta ca un simplu om. Așa deci, curaj! Deschide-ți mintea, acceptă ideile noi, principiile noi, află ce te definește cu adevărat. Nimeni nu va spune că este ușor. De aceea trebuie să fi de acord cu schimbarea, cu evoluția, iar ceea ce observi că adopți mai rapid, ți se potrivește, iar acesta este încă un pas în evoluția ta. Este o ecuație atât de simplă! Nu-ți fie teamă să trăiești, să-ți creezi o pove...