Adèle Caffè

Sunt în cădere liberă... Cine mă va salva? Strig, însă m-am oprit... Cine m-o fi auzit? Privesc în sus, nu văd pe nimeni... cine m-o fi văzut? Cad în neant, în nimic... cine mă va salva? Cu toţii cădem la un moment dat, unii cad chiar şi acum, după mult timp în care au încercat să rămână sus... Atunci avem nevoie de cineva să ne ajute. Dar cine să ne ajute, dacă nu are cine să ne vadă, cine să ne audă? Oare trebuie să învăţăm să cădem în neant, dacă nu e nimeni aici? Trebuie să găsim o lumină? O cale? Strigătul ne e înnăbuşit... nu ne va auzi nimeni. În lumea asta, cu siguranţă nu. Vezi o singură lumină, iar aceea este cea de la suprafaţă, de care te îndepărtezi tot mai mult... Dar, nu îţi mai face griji. Îngerul tău păzitor apare când te aştepţi mai puţin, când realizezi că nu e nimeni care să te ridice înapoi la suprafaţă, va apărea el. Are nevoie de timp, de strategie, dar tot timpul ăsta îl foloseşte pentru a te salva din neantul în care ştie că vei cădea.

Simţi nevoia să strigi? Este normal, într-o lume ca asta, oricine conştientizează de ea ar ţipa. De groază, de ură, de răzbunare, strigătul poate fi singurul mod de a te elibera uneori, poate chiar mai des. Strigătul poate fi cel mut, pe care numai cel ce îl simte îl poate auzi, şi nimeni altcineva. Dimpotrivă, acel cineva îi provoacă durerea ce îl face să strige, să strige după ajutorul celui care îl omoară, care nu îl doreşte şi care nu îl va ajuta. Strigătul poate fi cel auzit doar de tine şi natură, sau de ceilalţi oameni care defapt nu aud, sau nu vor sa audă. În lumea surdă şi absurdă, nimeni nu iţi va auzi strigătul, de aceea trebuie să rămâi în pacea ta şi să pândeşti, sa pândeşti orice ocazie de a schimba acest strigăt în chicot. Fii puternică şi ţine-ţi strigătul, până ajungi undeva unde nu te aude nimeni. Defapt, poţi merge oriunde să strigi şi să ragi, nimeni nu te va auzi...