Adèle Caffè

  Ce este frica? Frica este o provocare. Fără frică viața ar fi banală. Frica ne învață să fim curajoși, dar ne înspăimântă. Tuturor ne este frică de ceva, însă dacă ne învingem propria frică, vom deveni mai puternici și mai puternici. De exemplu frica de întuneric. Îți este frica de întuneric fiindcă nu știi te-ar putea ataca, nu te simţi în siguranţă. La un moment dat, însă, frica trece, ori o învingi singur.Vei merge prin întuneric fără să te temi, ba chiar ai putea să te simţi în largul tău în întuneric, să te simţi în interiorul minţii tale, să gândeşti limpede.  Mie îmi e teamă să îmi pierd prietenii. Dacă i-aş pierde, toate mâinile m-ar trage în jos, în prăpastie, fără să aibă cine să mă traga înapoi la suprafaţă, în siguranţă. Nu mi-ar fi teamă să îmi fac prieteni noi, însă eu prefer sa îi am pe prietenii mei toată viaţa.  Frica de înălţimi, din punctul meu de vedere, e mai degrabă frica de a nu cadea brusc, după ce ai ajuns atât de sus, la înălţimea tuturor, să nu poţ

Cum poți fi filosof într-o lume plina de mediocrii? ​Nu poți. Oricât de subtil ai vrea sa spui cuiva ceva, dacă ii vorbești cu subînțeles, se va uita la tine ca boul la poartă nouă. Nu va înțelege sensul cuvintelor tale, și îți va cere "vorbește pe limba mea". Păcat, expresiile au devenit d in ce în ce mai simple... Unde mai este plăcerea de a te gândi profund la ceea ce a zis filosoafa aia, sau sa ii dai ceva de gândit cuiva, pentru a-și înțelege greșeala ? Degeaba mai vrei sa folosești cuvinte profunde, când mințile seci nu te vor înțelege. Tărtăcuța contemporana vrea scurt și la obiect. Săracii filosofi...Saracele invataturi...

Asta sunt eu. Dar eu nu am aripi. De ce nu am aripi? Unde sunt acestea? Aa, da... ale mele au fost smulse cand am coborat pe acest pamant. Insa eu sunt aceeasi. Asa cum am fost crescuta, sa fiu buna si sa ajut, acum intalnesc insa o lume in care treci in fiecare minut al vietii pe langa nerecunoscatori, care nu iti vor aprecia catusi de putin ajutorul tau. Daca sa vezi pe cineva suferind te face sa te simti rau... faptul ca nu ma lasa sa ii ajuti pe mine ma sfasie pe interior. Fiindca stiu ca nu sunt inutila, ca pot ajuta macar moral (sunt bun psiholog-din punctul meu de vedere). Insa nu mai comentez ideile oamenilor despre mine. Ii las sa creada ce vor, la un moment dat vor cadea, eu voi fi singura prin preajma, dar nu ii voi putea ajuta (sau nu voi vrea). Aripile mele au cazut, am fost dezamagita, refuzata. Dar voi ajuta, pana ma satur. Si vreau ca ajutorul meu sa fie recunoscut, nu renegat. ​M-am saturat de nerecunoscatori. Si toti ingerii ca mine se vor satura.

Citatul acesta îl simt pe pielea mea oarecum, însă nu știu dacă am atins pragul de obsesie, Doar faptele vor vorbi, și ne vor spune dacă este asa. Eu cred ca atunci când iubești încât sa devii gelos pe orice interacționează cu persoana iubita și nu are legătură cu tine, atunci probabil stai în pragul ușii spre obsesie, urmând sa îl treci. Sau nu. Unii se limitează, stand în fața ușii, nu în pragul ei. Nu spun ca aceia nu iubesc nebunește, însă și obsesia are disconfortul ei. A început din întâmplare ... Asa a fost la mine, s-a întâmplat sa ne întâlnim și sa avem multe în comun, sa ne obișnuim unul cu celalalt, ajungând sa ne iubim nebunește. Eu una ma declar nebuna după el, însă sper sa nu îl sufoc.