Adèle Caffè

Bine ai venit la mascaradă, musafirule nepoftit! Servește ceva, poate o remarcă. Sper că nu ți-ai uitat masca... aici, toată lumea poartă una. De la cele mai slăbuțe, prin care poți recunoaște imediat o persoană, până la cele mai perfecte, încât crezi că nu există un chip uman în spatele lor. De la cele prețioase, dar fragile, din foiță de aur, până la cele de porțelan, dure. De la cele mai simple, albe sau negre, până la cele mai bogate, mai colorate, mai... comune. De la cele vesele la cele triste, încrezătoare sau compătimitoare... înțelegi tu. Sper, de asemenea, că îți cunoști rolul. Dacă nu plănuiai să joci unul, ei bine, va trebui. Așa e acum, aici, iar tu trebuie să te conformezi regulilor. Dar... ai mare grijă, căci fiecare om știe să-și joace rolul. Fiecare te poate păcăli, ori, poate, se vor păcăli pe ei înșiși. Cei nepricepuți... învață. Poate vor reuși până la urmă, dar e important că sunt perseverenți. Orice sentiment poate fi mimat aici. Se pot întâlni două opuse, c

Oricât ai încerca să te ascunzi, păcătosule, nu vei reuși. Ea te va găsi, pe tine și păcatele tale, și, crede-mă, nu va avea milă. Nimeni și nimic nu scapă nepedepsit. Ți se va plăti cu aceeași monedă. Eu am aflat cât de tare doare când m-a durut și pe mine, și m-am învățat minte (sau nu). Știe ce faci, inocentule. Ea știe și cât te dăruiești, pentru bine. Și cum evoluezi, și ce om ești. Orice bunătate merită răsplătită pe măsură. Eu am aflat cât de bine se simte când am simțit la fel, și sunt recunoscătoare. Totul ajunge la ea, pentru a lua atitudine. Pentru că ea înseamnă acțiune. Karma poate fi la fel de dezgustătoare precum răul făptuit și la fel de dulce precum binele făcut. Ea nu uită cine ești, nu uită ce ai făcut, ci rămâi acolo, pe lista de așteptare a răsplății. Uneori se întâmplă târziu, după cum urmezi, alteori, ești o prioritate. Cititorule, cântărește-ți acțiunile cu cap, căci tot cu cap vor fi cântărite la returnare.

Tu, om venit de printre mințile sclipitoare, nu știai, că ai de-a face cu o visătoare? Cu un cosmos plin de stele reci și calde, care stau ba în întuneric, ba în lumină, depinzând de tine. Căci, de tine s-a legat. Dar că își imaginează basme, nu ai observat? Că tu îi ești prințul, care cu iubire, blestemul a dezlegat... Ai reușit să îi pătrunzi în inimă atât de adânc, și să o vindeci din rădăcini... Nu cred că ai vrea să prindă din nou mărăcini... Nici ea nu vrea... ba chiar, îi este frică. Dar ce să mai zică... se teme să nu fie rănită încă o dată, deci nu mai îndrăznește, ci așteaptă... Să vadă că este destul de importantă, și îngrijită, și... neuitată. Vrea să vadă că îți pasă, că-i oferi atenție și, poate nu o mai apasă gândul de a nu mai fi... acel gând identic. Apreciază orice gest romantic, orice surpriză gândită matematic... sau deloc. Îi place până și acel moment de șoc, când credea că nu mai e, dar este, totul ca într-o adevărată poveste. Și, cu mintea ei de vi

„Nepăsarea e ca un virus”... Am auzit asta undeva, și, a sunat atât de adevărat... suntem atât de înconjurați de nepăsare... Trecem atât de indiferenți unii pe lângă alții, fără să ne dăm seama că, orice interacționare cu alt om ne arată o altă pagină, sau altă carte, cu o altă poveste. Dar noi alegem dacă vrem sau nu să o scriem. Am putea asculta atâtea povești, și să învățăm din ele... dacă ne-ar păsa. Nu ne pasă ce spun oamenii despre noi... ori ne pasă prea mult. Vrem stilul nostru și să fim noi înșine, orice ar spune alți oameni. Și totuși... parcă am schimba ceva la noi când este vorba de o persoană câtuși de importantă din viața noastră... Ne pasă sau nu îndeajuns de mult de tragedia cuiva încât să ne punem în locul persoanei respective, să ne întrebăm „Oare dacă pățeam eu asta, ce mă făceam?”, și poate să vedem o soluție, și... să fim lângă acea persoană, să o ajutăm. Fiindcă... ne pasă. Sau doar un banal moment, care ar face ziua mai buna cuiva. Altora nu le pasă de no

Revin cu un alt citat din „Jane Eyre”, pe care l-am resimțit din plin foarte mult timp. Chiar și acum, în unele privințe, mă mai întreb asta... „De ce trebuia să fiu mereu asuprită, mereu acuzată, condamnată pentru totdeauna? De ce nu puteam niciodată să mulțumesc pe nimeni? De ce era așa zadarnic să câștig bunăvoința cuiva?” Este atât de derutant, de neplăcut, să vrei binele oamenilor din jur, iar ei să nu vadă asta, ci doar că îți bagi nasul. Crește în tine anxietatea... Și deja îți era greu să apropii pe cineva de tine, știu, cititorule, că uneori, chiar să pornești o conversație cu cineva constituie un efort, darămite să îți faci prieteni. Am avut parte de asta atâta vreme, și știu cum este să simți că nu faci parte din nimic, că nimeni nu se apropie de tine cât ai nevoie, ci mereu mai puțin. Chiar dacă întâmplător, afli necazul cuiva, și, pentru că ești o persoana bună și empatică, vrei să o ajuți, te întrebi dacă să o faci sau nu, pentru că nu știi care va fi reacția ei.

Dorul face parte din gama noastră largă de sentimente, pe care trebuie să învățăm să le stăpânim. Uneori reușim, uneori nu, și ne lăsăm pradă dorinței. Ne este dor de momente, de persoane, de locuri, sau chiar de alte sentimente și simțuri. Uneori, dorul ne roade. Și ne putem gândi atât de mult timp la ceea ce ne lipsește... la cine ne lipsește... Poate vrem să retrăim anumite momente, prime momente, perioade... Să stăm cu anumite persoane, acele persoane... Iar asta pentru că ținem atât de mult la ele, încât parcă devin o necesitate. Deși, uneori, a ne fi dor de ceva nu înseamnă că trebuie să avem acel ceva înapoi. Pentru că inima știe ce vrea, însă mintea știe ce trebuie, iar pentru asta trebuie să existe un echilibru între cele două; atunci când ne dorim ceva ce știm că ne face rău, să reevaluăm asta, până ajungem la concluzia corectă. În timp, vom vedea care e aceea și care este rezultatul așteptării. Omule, știu că îți este dor, tuturor ne este dor. Și, uneori, atât

Iubitorule... ai grijă de inima ta, căci este atât de fragilă... Precum cristalul. Și, nu toată lumea o poate mânui... doar cei la fel de delicați ca și tine. Cei care înțeleg pe deplin profunzimea înțelesurilor ei. Doar ochii blânzi pot privi prin prisma inimii tale și doar atingerile fine, atente, pot asculta ceea ce are ea de spus. Iar păstrată atât de armonios, devine atât de prețioasă... O inimă curată îți poate arăta lumea înconjurătoare așa cum poate nu ai mai văzut-o, îți oferă o vedere atât de clară, luminoasă, în culori vii, radiante, iți arată zâmbetele reale ale altor inimi curate de cristal, citite din priviri. Tot ea îți va scoate în evidență și alte sunete, decât cele pe care le auzi zi de zi, superficiale, toxice. Îți redă din muzica ei profundă, melodioasă, fără prea multe cuvinte. Îți oferă atingeri grațioase, mângâieri delicate pe pielea ta atât de pățită... Te face să te simți special. În mâinile persoanei nepotrivite, scăpată, crăpată, nu-și pierde doar ea fr

Muritorule, nu trăiești o infinitate, știi prea bine că ai zilele numărate. Ai un timp la dispoziție să te împlinești, să-ți descoperi adevărata fericire, să te descoperi pe tine înainte să te pierzi pentru totdeauna. Iar pentru asta trebuie să îți deschizi mintea și inima. Află că lumea este într-o continuă schimbare, nimic nu va rămâne niciodată la fel, nici domeniile științifice, tehnologia, stilul de viață, oamenii, tu. Evoluția este prezentă permanent, și până și ea este schimbătoare, când mai rapidă, când mai lentă, pozitivă sau negativă, iar tu nu poți face nimic în privința asta ca un simplu om. Așa deci, curaj! Deschide-ți mintea, acceptă ideile noi, principiile noi, află ce te definește cu adevărat. Nimeni nu va spune că este ușor. De aceea trebuie să fi de acord cu schimbarea, cu evoluția, iar ceea ce observi că adopți mai rapid, ți se potrivește, iar acesta este încă un pas în evoluția ta. Este o ecuație atât de simplă! Nu-ți fie teamă să trăiești, să-ți creezi o pove

Să fii recunoscător face, după mine, parte din setul de calități a oamenilor, pentru că în viață trebuie să mulțumești atât lucrurilor bune cât și celor mai puțin bune. Există atât de multe pentru care sunt recunoscătoare, începând de la o boală suferită, pentru că am trecut prin atâtea din pricina asta, poate unele lucruri de care nici măcar nu îmi amintesc, dar care mai târziu și-au pus amprenta asupra personalității mele și asupra viitorului meu. Sunt recunoscătoare piedicilor pe care le-am primit, de la încercările mele de a-mi face prieteni și până la cele educaționale/profesionale, pentru că acum știu ce vreau să fac și știu cum să îmi aleg apropiații. Sunt recunoscătoare primei iubiri, primei suferințe, pentru că am învățat cum e când simți cu adevărat ceva, și cum să îți stăpânești emoțiile care parcă dau pe dinafară. Sunt recunoscătoare prietenilor și familiei, care îmi sunt aproape. Să știi tu, orice s-ar întâmpla, prețuiește-ți familia și prietenii cei mai buni, ei

Deconectează-te, muritorule, prin infinitele note muzicale, prin versuri frumoase cântate cu prietenii tăi seara, în număr mare, undeva unde nimeni sau toată lumea vă aude. Lasă-te ușor pe spate, rămâi culcat și admiră stelele nenumărate, precum notele muzicale care îți încântă urechile și versurile recitate de ei, și, de ce nu, de tine, care cânți în timp ce stelele îți spun povestea melodiei. Pentru că nimic nu e mai frumos decât momentele zen petrecute cu prietenii, când nu te simți singur, poate pentru că nu ești, ci ești înconjurat de oameni frumoși, de momente liniștite în care nimic nu te poate perturba. Iar de ești perturbat, cititorule, din momentele zen, deconectează-te, și revino când te simți pregătit.

Uite... Afară plouă pentru noi, și vremea e ciudată. Norii fug spre înapoi, trecutul ni-l arată. Oricât ne-am fi schimbat noi, dragostea-i neschimbată. Oricât am nega amândoi, dar e adevărată... Oricât am vrea sa nu mai fie, este acolo, în adânc, păstrată. Îmi creezi cele mai tulburi gânduri, ca ploaia torențială... ca un tsunami de sentimente ce brusc se răscoală. Și-ncerc să le rezist, însă nu mă lasă... și mă găsesc deconectată, în adânc retrasă. Să nu minți, sunetul ploii știe că în adânc știam că ne fusese să fie... Și ne reunea când îi ascultam povestea pe care amândoi ne-o aminteam... Și puteam păstra mereu vie dragostea intensă ce ne-o purtam... Dacă nu greșeam... Afară o ploaie tristă se arată, se plânge pentru noi. Norii negri sunt o mare adunată, formând cel mai trist șuvoi. De gânduri ce mă bântuie dintr-odată, precum niște fantasme ce le privesc cu ochii goi. Iar vremea îți relată dragostea purtată de mine pe atâtea foi...

Deconectează-te un moment și bucură-te de liniște... de liniștea oferită de o ploaie într-o zi de vară care ne deconectează de căldura de afară. Vei simți cum gândurile negative se disipă... Nu mai asculta nimic, decât stropii mari căzând, formând parcă la impact un contur al lucrurilor, unul dinamic... De-ar avea gândurile forme, să cadă ploaia peste ele în încercarea de a le spulbera... Privește cerul înnorat și gândește-te cum să-l înseninezi tu pe al tău, curățându-l așa cum ploaia curăță norul, care pleacă mai apoi liniștit după ce s-a descărcat... Iar în final, când mama natură și-a spus oful și apare un curcubeu și încep a cânta păsărelele din nou melodios, să te gândești că gândurile tale au revenit la aceeași armonie...

Cititorule, să nu citești niciodată pe buzele oamenilor cuvintele care te afectează, nu te lăsa interpretat de alte ființe care tind să interpreteze în mod negativ tot ce faci. Nu te lăsa văzut ca un om slab de ochii care vor sa vadă asta, să se delecteze cu asta. Cu toții ne simțim neînțeleși la un moment dat, nedoriți, neapreciați, încercând neînțelese astfel de sentimente... Simțim că orice facem e greșit, orice spunem e greșit, nedorind apoi să mai luăm contact cu ei, pentru că, oricât am încerca unii, neaprecierea lor ne va răni. Ne temem să ne exprimăm, pentru că, precum poeziile abstracte ale unui poet visător, cuvintele noastre sunt exprimate condamnabil, ajungând să fim condamnați la a trăi în propria noastră lume pe care am creat-o, și pe care alții nu ar putea o înțelege. Vrând să mergem înainte, curajoși, spre a descoperi lumea, suntem împinși înapoi de vântul care insuflă neîncredere în sine. Dar tu, nu fă greșeala mea, și, plin de curaj, înfruntă suflul și înai

Riscă, muritorule. Treci peste etapa vieții în care îți este frică și ai nevoie să te împingă cineva de la spate. Riscă să spui "da", sau "nu", să spui tot ce gândești, iar apoi să te gândești la curajul pe care l-ai avut că să spui. Să spui ce simți, sau ce nu simți defapt. Apoi ai să vezi cât de eliberat te vei simți... Riscă să faci ce nu ai mai făcut, să trăiești experiențe noi, apoi, după mult timp, vei retrăi prin amintiri. Riscă să întâlnești oameni noi, să explorezi zone noi ale universului nesfârșit, apoi nu vei mai fi singur și pierdut în nicăieri. Eu am făcut toate astea, și de fiecare dată mi se urca efectiv inima în gât, iar adrenalina nu doar creștea, ci mă făcea să îmi pierd gândul și vorbele, apoi, dintr-odată, am făcut pur și simplu asta. Și urmează să mai risc. Deci, muritorule, riscă. Nu pentru a trăi agonia, nici pentru a te afla in extaz, ci pentru a fi surprins. Riscă să fi surprins.

Cât de bine este să știi că ai oameni aproape, care să te ajute, să îți asculte balivernele, gata oricând să îți dea un sfat, să acționeze ca să te aducă înapoi pe pământul deasupra căruia plutești purtat de gânduri nebunești, nu te judecă pentru greșelile tale, ci îți dau o lecție importantă, într-un mod mai blând decât ar face viața, care îți trântește în cap direct învățătura. Desigur, după ce ai făcut o prostie, prietenul tău cel mai bun își va pune mâinile în cap, va râde, apoi te va ajuta cum poate, și chiar cum nu poate. Îți va spune "ești tâmpită", "chiar sunt singurul cu cap de aici?", dar asta te va face să zâmbești, pentru că ești conștientă atât de faptă, cât și de ideea că nu te va lăsa așa. El îți vrea binele, este omul care le știe pe toate și te va ajuta cum știe... și te va învăța și pe tine să fi om, fie cu sau fără bună știință. Și prietena ta cea mai bună, cea care te ascultă, chiar dacă îi spui aceleasi gânduri stupide de nenumărate ori, care

E neplăcut să fi prinsă între trecut și dorință... Te macină. Și, să vezi că amândouă te resping, te ucide. Te simți că nu ai făcut nimic pentru trecut și că, oricât ți-ai fi dorit, nu ai fi putut face nimic pentru ceea ce îți dorești.  Ambele te-au rănit și încă te rănesc, oricât ai vrea să e lași undeva în arhivă, într-un loc cât mai ascuns în subconștient, atât de ascuns încât să pară date uitării. Dar acesta e rolul fantasmelor. Să nu se lase uitate. Să te bântuie cu orice ocazie, după cum simt ele, să te rănească, fiecare cu ce are. Mai precis, trecutul să îți străpungă inima cu un pumnal de argint, cu care a promis odată că te va proteja... Iar dorința... să lanseze un glonț ruginit spre tine, cu o lunetă, de departe, cam tot atât de departe cât ar fi fost posibilitatea să se împlinească. E apăsător, tulburător, cu chipuri cunoscute, pe care le voiai, dar care te distrug.  E cu atât mai greu să nu le arăți ceea ce simți. Să nu se vadă că ai privirea fixă, paralelă cu tot ce

Cine ești tu, cel cu chip proaspăt, tânăr, cu voce de copil inocent, care îmi dai târcoale fără să știi, și uneori fără ca măcar eu să știu... Des observ că mă privești când te privesc, dar nu te po t privi mai îndelungat, pentru ca ai observa. Și totuși, m-aș tot uita. Îmi încânți ochii cu ochii tăi curați, cu zâmbetul tău frumos care mă face să zâmbesc. Auzindu-ți glasul de copil când vorbești, mă face să vreau să vorbesc cu tine, să te aud mai mult, dar mi-e teamă că nu ai vrea să vorbim, sau să mă auzi... Dar reușesc să trag cu urechea vinovată pentru a-ți savura vocea, dar nu pot face asta prea mult pentru că m-ai auzi. În somn, visând, ai fost acolo, și eram amândoi, și mă gândeam dacă și tu visai la fel, dacă ne-am conectat, sau dacă ăsta e doar un vis. Iar, la sfârșit, mă gândeam că tu defapt nu te gândești la același lucru ca mine... Ci poate chiar opusul a ceea ce gândesc eu...

Întâlnim de-a lungul timpului atât de mulți oameni... atât de multe păreri, moduri de a spune, atât de multe personalități, caractere, iar acest lucru poate deveni foarte perturbator, și totuși, foarte interesant. Vezi într-o viață atât de multe chipuri încât nici nu mai știi care este cel mai frumos, mai fermecător... nu mai știi pe care sa îl visezi sau pe care l-ai visat deja... Nu mai știi care ochi sunt mai frumoși, nu mai știi ce înfățișare vrei cu adevărat să privești atât de îndelungat... e tot mai greu să diferențiezi un chip de nestemată de un chip de lut. Urechile tale surprind atât de multe voci încât nu mai știi care a cui este, care glas e mai mieros, care te topește complet, care îți taie respirația și iți crește pulsul sau care te lasă rece... Nu mai știi ce voce vrei cu adevărat să auzi, pe care o aștepți să îți șoptească ceva ce ai vrea să auzi și cu ce ton ai vrea să auzi... Oamenii sunt atât de diferiți... cu principii atât de diferite încât nu mai știi pe ca

În sfârșit am priceput și m-am învățat minte. Nu căuta fericirea acolo unde ai pierdut-o. Nu vei găsi nimic. Întoarce-te cu spatele, caută în direcția opusă... Sau în multe alte direcții. Fericirea nu e numai una, ea vine și pleacă în cele mai multe cazuri... Activitatea fericită, locul fericit și chiar persoana care te face fericită. Dacă știi să o cauți, fericirea o poți găsi în mai multe locuri. Nu poți aprinde focul pasiunii acolo unde s-a stins, nu poți găsi aceeași persoană acolo unde ai lăsat-o. Universul e într-o continuă schimbare, ca și condițiile fericirii. Dacă azi ești fericit pentru că ai câștigat, mâine vei fi fericit că altcineva care avea nevoie a câștigat. ​Eu nu mai caut fericirea acolo unde am pierdut-o, am renunțat demult știind că nu voi găsi decât aceeași tristețe care m-a bântuit... Am găsit-o altundeva, și deși știu că se poate ca mai târziu criteriile ei să fie altele, mă bucur de ea cât o simt.

Trăiește, muritorule. Cineva dincolo abia așteaptă să te dai bătut, să renunți la tot, să rămâi fără viață. Să mergi, să-i plângi, să-i ceri îndurare. Iar ce ai făcut aici, va fi în zadar. Traiește, căci viața e doar una pe pamânt, și nu e lungă, și nici scurtă. E exact cât timp ai nevoie pentru a scrie o poveste. Povestea ta. Aventura vieții tale, pe care o vei ști doar tu sau o vor ști și cei de după tine. Prețuiește și luptă, schimbă, rupe pagini, scrie altele. Scrie capitol după capitol după capitol, descoperă și trăiește emoțiile, și, dacă se poate, dacă ești în stare, visătorule, trăiește mai multe vieți. ​Și cel mai important, muritorule, nu iți vinde trecutul. Nu-l nega, asumă-l, căci ai fost acolo. Nu da tot pentru a obține tot, fără măcar un cuvânt în roman. Tuturor ne e scris să scriem ceva, de aceea ni s-a dat o viață la dispoziție. Să o trăim din plin!

Va veni o zi când cineva neașteptat își va face prezența, te va speria și te va bucura în același timp, te va încărca din nou cu energia demult consumată... Într-o zi, o îmbrățișare la care nu sperai îți va alunga toate gând urile negative, toate fantasmele cu un legănat blând, îți va induce din nou starea de bine demult uitată, mângâiatul lent al spatelui va înlătura ușor greutățile pe care le simțeai până atunci... O îmbrățișare cu sentiment... Cuvintele care nu te așteptai să le auzi îți vor gâdila urechile, făcându-ți inima să chicotească jucăuș, căpătând din nou culorile șterse. Cuvintele alintate îți vor aduce din nou acel zâmbet și acea privire de care nu ai mai avut parte de demult, satisfacția amplificându-se. Gesturile și joculețele te vor face din nou sa te simți vie, să-ți recapeți amuzamentul și să primești noi motive pentru care să speri, să râzi, să fii fericită, să te simți... perfect. Când nici nu sperai la noi bucurii... neașteptate... au apărut!