Adèle Caffè

Stupid joc al orgoliilor, care distruge bunătatea din oameni fără ca ei să știe, folosind autoapărarea ca scuză. Oamenii nu mai ascultă pentru a înțelege, ci pentru a răspunde. Atâția oameni care vor să pară superiori, nefiind mai mult decât o nucă a cărei miez este putred, dar coaja este atât de tare încât o lovitură îți poate lăsa urme... Oameni care nu bagă de seamă cruzimea cuvintelor spuse tare de ei, modul în care acestea rănesc persoane nevinovate... Ego-ul a ajuns un loc sensibil de lovit, oamenii ținând atât de mult la el... la un ego fals, construit pentru a arăta o imagine ce nu poate fi decât o utopie... ea nu există. Apoi, apare lupta între orgolii, care pe care să lovească tot mai tare, fiecare să doboare. Nu e sănătos... Să nu lași ego-ul lor să te rănească, astfel nu vor reuși... fii tare și dă-le clasă, mulțumindu-te de cine ești și conservând și dezvoltând adevăratele tale valori, iar când vrei să arăți cine ești, fă-o în felul tău, cât mai original.

Voiam să îți râd în față Cu visele-mplinite... Dar tu, realitate hoață, Mi le spulberi dinainte! ​Putredă realitate... cât mă luptam cu tine și te uram și nu mi-am dat seama până acum... că defapt... Și ce te mai urăsc! Îmi faci visele să moară precum stelele pe cer... în permanență și neobservat de nimeni! Arunci cu vopsea albă peste pânza mea frumos colorată și niciodată terminată... Pentru că mă lași mereu cu un sentiment de neîmplinire și cu multe întrebări! Dar nu am știut, până acum, nenorocito, că defapt eu te-am creat! Eu și tot ce mă înconjoară! Pentru că fiecare își creează realitatea lui... Cum de nu am văzut până acum, cu ochii mei visători, că am creat un monstru ca tine!? Răspunsul la întrebarea asta mă depășește, mi-a scăpat printre degete... Așa cum m-am încăpățânat eu la impunerile tale, așa și tu te-ai încăpățânat să exiști așa cum te vreau! Dar nu-i nimic! Acum că am realizat ce am făcut... te redresez eu, așa cum mă obligai tu să mă reconformez!