Adèle Caffè

Uite... Afară plouă pentru noi, și vremea e ciudată. Norii fug spre înapoi, trecutul ni-l arată. Oricât ne-am fi schimbat noi, dragostea-i neschimbată. Oricât am nega amândoi, dar e adevărată... Oricât am vrea sa nu mai fie, este acolo, în adânc, păstrată. Îmi creezi cele mai tulburi gânduri, ca ploaia torențială... ca un tsunami de sentimente ce brusc se răscoală. Și-ncerc să le rezist, însă nu mă lasă... și mă găsesc deconectată, în adânc retrasă. Să nu minți, sunetul ploii știe că în adânc știam că ne fusese să fie... Și ne reunea când îi ascultam povestea pe care amândoi ne-o aminteam... Și puteam păstra mereu vie dragostea intensă ce ne-o purtam... Dacă nu greșeam... Afară o ploaie tristă se arată, se plânge pentru noi. Norii negri sunt o mare adunată, formând cel mai trist șuvoi. De gânduri ce mă bântuie dintr-odată, precum niște fantasme ce le privesc cu ochii goi. Iar vremea îți relată dragostea purtată de mine pe atâtea foi...

Deconectează-te un moment și bucură-te de liniște... de liniștea oferită de o ploaie într-o zi de vară care ne deconectează de căldura de afară. Vei simți cum gândurile negative se disipă... Nu mai asculta nimic, decât stropii mari căzând, formând parcă la impact un contur al lucrurilor, unul dinamic... De-ar avea gândurile forme, să cadă ploaia peste ele în încercarea de a le spulbera... Privește cerul înnorat și gândește-te cum să-l înseninezi tu pe al tău, curățându-l așa cum ploaia curăță norul, care pleacă mai apoi liniștit după ce s-a descărcat... Iar în final, când mama natură și-a spus oful și apare un curcubeu și încep a cânta păsărelele din nou melodios, să te gândești că gândurile tale au revenit la aceeași armonie...