Adèle Caffè

Tu, om venit de printre mințile sclipitoare, nu știai, că ai de-a face cu o visătoare? Cu un cosmos plin de stele reci și calde, care stau ba în întuneric, ba în lumină, depinzând de tine. Căci, de tine s-a legat. Dar că își imaginează basme, nu ai observat? Că tu îi ești prințul, care cu iubire, blestemul a dezlegat... Ai reușit să îi pătrunzi în inimă atât de adânc, și să o vindeci din rădăcini... Nu cred că ai vrea să prindă din nou mărăcini... Nici ea nu vrea... ba chiar, îi este frică. Dar ce să mai zică... se teme să nu fie rănită încă o dată, deci nu mai îndrăznește, ci așteaptă... Să vadă că este destul de importantă, și îngrijită, și... neuitată. Vrea să vadă că îți pasă, că-i oferi atenție și, poate nu o mai apasă gândul de a nu mai fi... acel gând identic. Apreciază orice gest romantic, orice surpriză gândită matematic... sau deloc. Îi place până și acel moment de șoc, când credea că nu mai e, dar este, totul ca într-o adevărată poveste. Și, cu mintea ei de vi

„Nepăsarea e ca un virus”... Am auzit asta undeva, și, a sunat atât de adevărat... suntem atât de înconjurați de nepăsare... Trecem atât de indiferenți unii pe lângă alții, fără să ne dăm seama că, orice interacționare cu alt om ne arată o altă pagină, sau altă carte, cu o altă poveste. Dar noi alegem dacă vrem sau nu să o scriem. Am putea asculta atâtea povești, și să învățăm din ele... dacă ne-ar păsa. Nu ne pasă ce spun oamenii despre noi... ori ne pasă prea mult. Vrem stilul nostru și să fim noi înșine, orice ar spune alți oameni. Și totuși... parcă am schimba ceva la noi când este vorba de o persoană câtuși de importantă din viața noastră... Ne pasă sau nu îndeajuns de mult de tragedia cuiva încât să ne punem în locul persoanei respective, să ne întrebăm „Oare dacă pățeam eu asta, ce mă făceam?”, și poate să vedem o soluție, și... să fim lângă acea persoană, să o ajutăm. Fiindcă... ne pasă. Sau doar un banal moment, care ar face ziua mai buna cuiva. Altora nu le pasă de no

Revin cu un alt citat din „Jane Eyre”, pe care l-am resimțit din plin foarte mult timp. Chiar și acum, în unele privințe, mă mai întreb asta... „De ce trebuia să fiu mereu asuprită, mereu acuzată, condamnată pentru totdeauna? De ce nu puteam niciodată să mulțumesc pe nimeni? De ce era așa zadarnic să câștig bunăvoința cuiva?” Este atât de derutant, de neplăcut, să vrei binele oamenilor din jur, iar ei să nu vadă asta, ci doar că îți bagi nasul. Crește în tine anxietatea... Și deja îți era greu să apropii pe cineva de tine, știu, cititorule, că uneori, chiar să pornești o conversație cu cineva constituie un efort, darămite să îți faci prieteni. Am avut parte de asta atâta vreme, și știu cum este să simți că nu faci parte din nimic, că nimeni nu se apropie de tine cât ai nevoie, ci mereu mai puțin. Chiar dacă întâmplător, afli necazul cuiva, și, pentru că ești o persoana bună și empatică, vrei să o ajuți, te întrebi dacă să o faci sau nu, pentru că nu știi care va fi reacția ei.