Adèle Caffè

Riscă, muritorule. Treci peste etapa vieții în care îți este frică și ai nevoie să te împingă cineva de la spate. Riscă să spui "da", sau "nu", să spui tot ce gândești, iar apoi să te gândești la curajul pe care l-ai avut că să spui. Să spui ce simți, sau ce nu simți defapt. Apoi ai să vezi cât de eliberat te vei simți... Riscă să faci ce nu ai mai făcut, să trăiești experiențe noi, apoi, după mult timp, vei retrăi prin amintiri. Riscă să întâlnești oameni noi, să explorezi zone noi ale universului nesfârșit, apoi nu vei mai fi singur și pierdut în nicăieri. Eu am făcut toate astea, și de fiecare dată mi se urca efectiv inima în gât, iar adrenalina nu doar creștea, ci mă făcea să îmi pierd gândul și vorbele, apoi, dintr-odată, am făcut pur și simplu asta. Și urmează să mai risc. Deci, muritorule, riscă. Nu pentru a trăi agonia, nici pentru a te afla in extaz, ci pentru a fi surprins. Riscă să fi surprins.

Cât de bine este să știi că ai oameni aproape, care să te ajute, să îți asculte balivernele, gata oricând să îți dea un sfat, să acționeze ca să te aducă înapoi pe pământul deasupra căruia plutești purtat de gânduri nebunești, nu te judecă pentru greșelile tale, ci îți dau o lecție importantă, într-un mod mai blând decât ar face viața, care îți trântește în cap direct învățătura. Desigur, după ce ai făcut o prostie, prietenul tău cel mai bun își va pune mâinile în cap, va râde, apoi te va ajuta cum poate, și chiar cum nu poate. Îți va spune "ești tâmpită", "chiar sunt singurul cu cap de aici?", dar asta te va face să zâmbești, pentru că ești conștientă atât de faptă, cât și de ideea că nu te va lăsa așa. El îți vrea binele, este omul care le știe pe toate și te va ajuta cum știe... și te va învăța și pe tine să fi om, fie cu sau fără bună știință. Și prietena ta cea mai bună, cea care te ascultă, chiar dacă îi spui aceleasi gânduri stupide de nenumărate ori, care

E neplăcut să fi prinsă între trecut și dorință... Te macină. Și, să vezi că amândouă te resping, te ucide. Te simți că nu ai făcut nimic pentru trecut și că, oricât ți-ai fi dorit, nu ai fi putut face nimic pentru ceea ce îți dorești.  Ambele te-au rănit și încă te rănesc, oricât ai vrea să e lași undeva în arhivă, într-un loc cât mai ascuns în subconștient, atât de ascuns încât să pară date uitării. Dar acesta e rolul fantasmelor. Să nu se lase uitate. Să te bântuie cu orice ocazie, după cum simt ele, să te rănească, fiecare cu ce are. Mai precis, trecutul să îți străpungă inima cu un pumnal de argint, cu care a promis odată că te va proteja... Iar dorința... să lanseze un glonț ruginit spre tine, cu o lunetă, de departe, cam tot atât de departe cât ar fi fost posibilitatea să se împlinească. E apăsător, tulburător, cu chipuri cunoscute, pe care le voiai, dar care te distrug.  E cu atât mai greu să nu le arăți ceea ce simți. Să nu se vadă că ai privirea fixă, paralelă cu tot ce