Cover your eyes

E neplăcut să fi prinsă între trecut și dorință... Te macină. Și, să vezi că amândouă te resping, te ucide. Te simți că nu ai făcut nimic pentru trecut și că, oricât ți-ai fi dorit, nu ai fi putut face nimic pentru ceea ce îți dorești. 

Ambele te-au rănit și încă te rănesc, oricât ai vrea să e lași undeva în arhivă, într-un loc cât mai ascuns în subconștient, atât de ascuns încât să pară date uitării. Dar acesta e rolul fantasmelor. Să nu se lase uitate. Să te bântuie cu orice ocazie, după cum simt ele, să te rănească, fiecare cu ce are. Mai precis, trecutul să îți străpungă inima cu un pumnal de argint, cu care a promis odată că te va proteja... Iar dorința... să lanseze un glonț ruginit spre tine, cu o lunetă, de departe, cam tot atât de departe cât ar fi fost posibilitatea să se împlinească. E apăsător, tulburător, cu chipuri cunoscute, pe care le voiai, dar care te distrug.

 E cu atât mai greu să nu le arăți ceea ce simți. Să nu se vadă că ai privirea fixă, paralelă cu tot ce e în jur, pentru ca adevărații tăi ochi privesc în interior, la o epavă compusă din sentimente trântite de adevărul dur și murdar, căruia tu nu ai putut să îi faci nimic, pentru ca erai prea slabă. Și încă ești prea slabă să privești atât dorința cât și trecutul în ochi, mai ales în același timp.

 Te simți obligată să iți suprimi sentimentele, să îți ascunzi cuvintele pline de subînțeles după masca unor cuvinte mediocre, necaracteristice, care să nu dea nimic de bănuit, pentru că oricum ai vorbi cu aceste 2 instanțe, nu te vor lua în seamă. Apoi, cum spune Jamey Johnson, When it's time to cry, Cover your eyes.