Adèle Caffè

Să fii recunoscător face, după mine, parte din setul de calități a oamenilor, pentru că în viață trebuie să mulțumești atât lucrurilor bune cât și celor mai puțin bune. Există atât de multe pentru care sunt recunoscătoare, începând de la o boală suferită, pentru că am trecut prin atâtea din pricina asta, poate unele lucruri de care nici măcar nu îmi amintesc, dar care mai târziu și-au pus amprenta asupra personalității mele și asupra viitorului meu. Sunt recunoscătoare piedicilor pe care le-am primit, de la încercările mele de a-mi face prieteni și până la cele educaționale/profesionale, pentru că acum știu ce vreau să fac și știu cum să îmi aleg apropiații. Sunt recunoscătoare primei iubiri, primei suferințe, pentru că am învățat cum e când simți cu adevărat ceva, și cum să îți stăpânești emoțiile care parcă dau pe dinafară. Sunt recunoscătoare prietenilor și familiei, care îmi sunt aproape. Să știi tu, orice s-ar întâmpla, prețuiește-ți familia și prietenii cei mai buni, ei...

Deconectează-te, muritorule, prin infinitele note muzicale, prin versuri frumoase cântate cu prietenii tăi seara, în număr mare, undeva unde nimeni sau toată lumea vă aude. Lasă-te ușor pe spate, rămâi culcat și admiră stelele nenumărate, precum notele muzicale care îți încântă urechile și versurile recitate de ei, și, de ce nu, de tine, care cânți în timp ce stelele îți spun povestea melodiei. Pentru că nimic nu e mai frumos decât momentele zen petrecute cu prietenii, când nu te simți singur, poate pentru că nu ești, ci ești înconjurat de oameni frumoși, de momente liniștite în care nimic nu te poate perturba. Iar de ești perturbat, cititorule, din momentele zen, deconectează-te, și revino când te simți pregătit.

Uite... Afară plouă pentru noi, și vremea e ciudată. Norii fug spre înapoi, trecutul ni-l arată. Oricât ne-am fi schimbat noi, dragostea-i neschimbată. Oricât am nega amândoi, dar e adevărată... Oricât am vrea sa nu mai fie, este acolo, în adânc, păstrată. Îmi creezi cele mai tulburi gânduri, ca ploaia torențială... ca un tsunami de sentimente ce brusc se răscoală. Și-ncerc să le rezist, însă nu mă lasă... și mă găsesc deconectată, în adânc retrasă. Să nu minți, sunetul ploii știe că în adânc știam că ne fusese să fie... Și ne reunea când îi ascultam povestea pe care amândoi ne-o aminteam... Și puteam păstra mereu vie dragostea intensă ce ne-o purtam... Dacă nu greșeam... Afară o ploaie tristă se arată, se plânge pentru noi. Norii negri sunt o mare adunată, formând cel mai trist șuvoi. De gânduri ce mă bântuie dintr-odată, precum niște fantasme ce le privesc cu ochii goi. Iar vremea îți relată dragostea purtată de mine pe atâtea foi...

Deconectează-te un moment și bucură-te de liniște... de liniștea oferită de o ploaie într-o zi de vară care ne deconectează de căldura de afară. Vei simți cum gândurile negative se disipă... Nu mai asculta nimic, decât stropii mari căzând, formând parcă la impact un contur al lucrurilor, unul dinamic... De-ar avea gândurile forme, să cadă ploaia peste ele în încercarea de a le spulbera... Privește cerul înnorat și gândește-te cum să-l înseninezi tu pe al tău, curățându-l așa cum ploaia curăță norul, care pleacă mai apoi liniștit după ce s-a descărcat... Iar în final, când mama natură și-a spus oful și apare un curcubeu și încep a cânta păsărelele din nou melodios, să te gândești că gândurile tale au revenit la aceeași armonie...

Cititorule, să nu citești niciodată pe buzele oamenilor cuvintele care te afectează, nu te lăsa interpretat de alte ființe care tind să interpreteze în mod negativ tot ce faci. Nu te lăsa văzut ca un om slab de ochii care vor sa vadă asta, să se delecteze cu asta. Cu toții ne simțim neînțeleși la un moment dat, nedoriți, neapreciați, încercând neînțelese astfel de sentimente... Simțim că orice facem e greșit, orice spunem e greșit, nedorind apoi să mai luăm contact cu ei, pentru că, oricât am încerca unii, neaprecierea lor ne va răni. Ne temem să ne exprimăm, pentru că, precum poeziile abstracte ale unui poet visător, cuvintele noastre sunt exprimate condamnabil, ajungând să fim condamnați la a trăi în propria noastră lume pe care am creat-o, și pe care alții nu ar putea o înțelege. Vrând să mergem înainte, curajoși, spre a descoperi lumea, suntem împinși înapoi de vântul care insuflă neîncredere în sine. Dar tu, nu fă greșeala mea, și, plin de curaj, înfruntă suflul și înai...

Riscă, muritorule. Treci peste etapa vieții în care îți este frică și ai nevoie să te împingă cineva de la spate. Riscă să spui "da", sau "nu", să spui tot ce gândești, iar apoi să te gândești la curajul pe care l-ai avut că să spui. Să spui ce simți, sau ce nu simți defapt. Apoi ai să vezi cât de eliberat te vei simți... Riscă să faci ce nu ai mai făcut, să trăiești experiențe noi, apoi, după mult timp, vei retrăi prin amintiri. Riscă să întâlnești oameni noi, să explorezi zone noi ale universului nesfârșit, apoi nu vei mai fi singur și pierdut în nicăieri. Eu am făcut toate astea, și de fiecare dată mi se urca efectiv inima în gât, iar adrenalina nu doar creștea, ci mă făcea să îmi pierd gândul și vorbele, apoi, dintr-odată, am făcut pur și simplu asta. Și urmează să mai risc. Deci, muritorule, riscă. Nu pentru a trăi agonia, nici pentru a te afla in extaz, ci pentru a fi surprins. Riscă să fi surprins.

Cât de bine este să știi că ai oameni aproape, care să te ajute, să îți asculte balivernele, gata oricând să îți dea un sfat, să acționeze ca să te aducă înapoi pe pământul deasupra căruia plutești purtat de gânduri nebunești, nu te judecă pentru greșelile tale, ci îți dau o lecție importantă, într-un mod mai blând decât ar face viața, care îți trântește în cap direct învățătura. Desigur, după ce ai făcut o prostie, prietenul tău cel mai bun își va pune mâinile în cap, va râde, apoi te va ajuta cum poate, și chiar cum nu poate. Îți va spune "ești tâmpită", "chiar sunt singurul cu cap de aici?", dar asta te va face să zâmbești, pentru că ești conștientă atât de faptă,...